O cunoștință în mănăstire
Când a venit decretul, eu ziceam în gândul meu: aveam o cunoştinţă în Piatra Neamţ care mai venea pe la maicile mele şi soţul ei era brigadier silvic. Ş-avea un copilaş mic, şi-a zis ea către mine că nu găseşte pe cineva să-i crească fetiţa; că ea are serviciu şi soţul ei are serviciu şi nu are pe cine lăsa cu copilaşul.
Şi, când a venit decretul, eu m-am dus şi i-am pus ei o întrebare: „Eu aş veni să stau la dumneavoastră până ne primeşte înapoi în mănăstire, dar aş vrea să am căsuţa mea. Muncesc la dumneata tot ce aveţi de făcut dar vreau să am căsuţa mea, unde o fi, că de aici poate ne primeşte înapoi la mănăstire”. Ea mi-a arătat că avea două case într-o curte, mi-a arătat casa şi mi-a spus: „Cum să nu! Vino şi poate mai găseşti vreuna; este loc şi pentru două”. N-aveai unde te duce. Dacă aveai părinţi, te duceai la părinţi. Eu mă duceam acasă dar ştiam cât de greu am scăpat şi nu voiam să mai risc încă o dată. Poate de la străini am să scap mai uşor să mă duc la mănăstire. Şi am rămas acolo.
„Venea miliția și te lua pe sus”
Atunci cu decretul venea miliţia în mănăstiri şi te lua pe sus: „Hai, dacă a venit ordinul să plecaţi, plecaţi. Numai bătrânele trebuie să rămână, cam de la 50-55 de ani în sus”. Şi nu ne dădea voie să stăm. De-acum noi am venit după bagaj. Ne-am dus la o măicuţă mai sus pe care am luat-o să stea vreo două săptămâni la familia aceea, până i-am găsit şi ei loc undeva. Şi maica aceea a zis: „Haide să vă fac ceva de mâncare, să mâncaţi ceva”. Dar nouă nu ne trebuia de mâncare când ştiam că trebuie să plecăm din mănăstire.
Ş-acum, din cauză că plecaseră multe maici, că tot le scotea afară din mănăstire, veniseră câini foarte mulţi de prin sat şi urlau a pustiu. Casele erau încuiate, unde şi unde câte o bătrână la o casă. Şi câini mulţi din sat, parcă urlau a pustiu, era cel puţin sinistru. Maica ei, una tânără care a plecat cu ea, zice: „Haideţi să mâncaţi că-i târziu; să aveţi când pleca. Dar unde-i Cipriana (aşa o chema pe maica aceea)? Du-te şi caut-o şi veniţi la masă să aveţi când pleca”. Când mă duc, erau căini mulţi care urlau. Şi era un câine în apropierea casei aceleia şi ea stătea şi plângea; se uita la câinele acela cum urla. Dar eu zic: „maică, hai să stăm la masă să mâncăm şi să plecăm”. „Nu-mi mai vine să mănânc”, şi plângea.
Îmi vine să stau lângă câinele acela şi să urlu şi eu ca şi el. Cum urlă câinele acela, să urlu şi eu. Am venit din copilărie la mănăstire să-mi petrec viaţa în mănăstire. Şi câte am răbdat şi câte am suferit şi am fost sigură că aici va fi sfârşitul vieţii mele, ş-acum trebuie să plec din mănăstire.
Nu pot să uit cum plângea
Nu pot să uit cum plângea ea şi suspina. Şi-am luat-o. Nu i-a trebuit să mănânce decât până la Piatra. Mereu a plâns. A fost greu, n-a fost uşor; foarte greu. Celor cărora le-a plăcut viaţa de mănăstire le-a fost greu. Căreia nu i-a plăcut viaţa de mănăstire, nici nu prea a durut-o pe aceea.
Și apoi am stat la familia aceea și am îngrijit de casă și de copilași.
A fost şi părintele Cleopa la familia aceea din cauză că era şi el bolnav. Preoţii, călugării, dacă voiau să meargă la un spital, erau văzuţi rău de securişti, de comunişti.
Când venea părintele Cleopa pe acolo, îi mărturisea, îi învăţa, îi povăţuia. Când învăţau – eu mă mai duceam la două săptămâni la Sihăstria la mărturisit – mă întrebau: „Măicuţă, când te mai duci la Sihăstria, ca să-ţi dau un pomelnic să-l duci să pot reuşi la teză?”.
Călugări plângând pe drumuri
– Cum aţi revenit la mănăstire?

• Părintele Cleopa, părintele Ambrozie, părintele Varsanufie, vreo patru părinţi au stat o perioadă la familia de care îngrijeam eu şi am adus doctori din spital care i-au tratat acolo, la familia aceasta. Şi am ţinut legătura cu ei. De la un timp ei au plecat la o mănăstire prin părţile Slatinei, prin munţi. Au fost ascunşi, săracii, prin multe părţi. Şi i-am spus părintelui Cleopa: „Părinte, peste vreo 7-8 ani am auzit că ne primeşte înapoi în mănăstire”. Zice: „Şi eu am auzit dar deocamdată nu se ştie precis”.

Călugării şi maicile se tot interesau când se redeschid mănăstirile. Se duceau la Sihăstria, se interesau şi astfel erau pline drumurile de călugări şi de maici, plângând că nu mai sunt la chilia lor, că nu mai sunt în mănăstirea lor. Şi de prin străinătate familii, care veneau vara să viziteze România, mergeau pe la toate mănăstirile şi vedeau călugări, maici pe drum care întrebau şi făceau semn să-i ia şi pe ei până la mănăstirea cutare. Și îi luau şi ei spuneau tot: „Uite, aşa ne-au dat afară din mănăstire şi nu mai suntem în mănăstirea noastră. Ne-au scos şi nu ştim care este motivul de ne lasă aşa şi umblăm pe drumuri, în loc să fim la mănăstirea noastră”. Străinii tot au scris, şi spusele maicilor şi ale călugărilor, au tot înregistrat.
Patriarhul Iustin Moisescu, somat de organizații internaționale
Atunci era Iustin Moisescu Patriarh şi a fost chemat în străinătate să ţină o conferinţă, o şedinţă, în afară. Şi fiecare patriarh trebuia să spună cum e în ţară la el, că-i merge foarte bine biserica şi toate celelalte şi nu suferă nimeni nimic. Şi iată că a venit vremea şi pentru Mitropolitul nostru, care ajunsese şi Patriarh, să răspundă şi el cum e în ţară la el, în România.
Şi n-a apucat a spune cum era, că cei care au vizitat România, au şi spus: „Uite, maici şi călugări care plâng că nu mai sunt în mănăstirea lor. Noi aici muncim pentru pace şi Sfinţia Ta ce faci în ţară la Sfinţia Ta? Mergi în ţară, adună-ţi călugării şi maicile. Să se prezinte fiecare la mănăstirile lor. Cum aici vii să vorbeşti că e bine? Cum să spui că e bine când călugării şi preoţii şi maicile plâng pe toate drumurile?”.
A rămas ruşinat Mitropolitul şi s-a întors în ţară. Şi el avea câţiva consilieri la Mitropolie, ca un fel de activişti cum erau acei ai comuniştilor, dar ăştia erau salariaţii Mitropoliei.
Înapoi la mănăstire
Putea să tragă clopotul să se prezinte toate maicile şi călugării la mănăstirile lor. Dar el nu a avut curaj (probabil nu-i dădeau voie comuniștii), dar a făcut altceva. A făcut multe bileţele şi le-a trimis la toate mănăstirile, prin sate, prin oraşe. Pe unde vedeau o maică, pe unde vedeau un preot le ziceau: „Ai stat la mănăstire?”. Zice: „Da”. „Dar la ce mănăstire ai stat?”. Scotea un bileţel: „Ia bileţelul acesta şi să te prezinţi la cancelaria mănăstirii de unde eşti şi spune că ai ordin de la Mitropolie să te prezinţi la mănăstirea ta”. Mi-au dat şi mie bileţele să dau şi la alte maici.
Când ne-au scos în lume, eu n-am umblat ca maică ci în doliu, numai că purtam fustă mai lungă. Cu cine vorbeam ştia că am stat la mănăstire. Se recunoşteau uşor maicile. Când mergeau la piaţă, când făceau cumpărături, se ştiau maicile fiecare… Eram rasoforă. Şi am dat slavă lui Dumnezeu că am putut reveni la mănăstirile noastre, eu la mănăstirea Văratec.

(Extras dintr-un interviu publicat în Revista Atitudini)